Identitate - Continuare

Te uiti la mine, ma uit la tine si totusi nu ne vedem. N-avem putere, nu stim sa ne indepartam valul iubirii de sine de pe ochii incercanati de propriile nevoi. Te bucura frumusetea mea, ma incanta zambetul tau, dar la ce bun toate astea daca nu ne putem vedea pe obraji lacrimile zilei de ieri, loviturile din piept, pacatele tatuaje pe mana? Nu sunt mai bun decat tine,nu esti mai rau decat mi-as fi dorit sa fiu. Suntem la fel, dar ne intoarcem spatele. Trecem unii prin altii ca ploaia prin ceata si rezultatul este aproape intotdeauna o mocirla devastatoare din care incercam sa iesim,manjiti si inecati in propriile erori. Nu pot schimba lumea, as fi  nebun sa-mi doresc asta. De ce sa  vreau de la altii ceea ce nu pot primi de la mine? Dorintele mele nu incap in vietile reduse la tacere de ghinioane imaginare ale oamenilor pe care ii intalnesc zilnic rezemati in colturi de nadejde subrezita. Nu am mai mult decat altii,am poate mai putin decat toti,dar am ars intens si ma ofer pana la os doar pentru un zambet, o amintire ca am fost. Ai plans in fata mea, am plans dupa ce ai plecat. Ai cazut, te-am ridicat si mi-am asezat genunchii in locul infrangerii tale sa-ti pot intelege truda, ai imbratisat cerul a deznadejde si ti-am strans chinul tot la pieptul meu. Daca ma doare ceva... ma doare ca nu ai invatat sa faci la fel. Ma doare ca desi esti si tu om, nu-ti recunosti posibilitatile, iti renegi puterea si o transformi in esec, azi ca ieri  si maine pentru totdeauna.

Identitate - Inceput

Intre brate mele deschise se intinde o lume. Din palma stanga pana la incheietura mainii drepte tremura ca un elastic intins la maximum, tremura ca un gand niciodata rostit, vibreaza asemeni haosului ultimelor ore dintr-un sfarsit, exista ca o farama arcuita spre visare din toata constiinta mea obosita. Vad oamenii gonind cu ochii inchisi catre o destinatie la care, mergand incet sau alergand nebuni, tot am ajunge negresit. Vad oamenii temandu-se si inghitindu-si fricile pana la saturatie, ii aud expirandu-si durerile intr-un oftat asurzitor, ii simt infingandu-si unghiile in carne, dintii in buze sa-si acopere agonia sufletelor cu, cea mai usor suportabila, a trupului. Printre ei, si eu trec neobservat, imi port capul greu de ganduri, imi beau cafeaua in fiecare zi mai amara, imi apas ochii sa-mi para viata mai colorata, imi ling ranile si astept vindecarea schimband bolile intre ele. Tristetea mea nu e cu nimic mai deosebita decat a lor, a tuturor. Fericirea mea nu e mai coplesitoare decat a celor care niciodata nu au simtit-o, dar au jinduit-o cu demnitate. Sunt ca oricare altul, pot fi omul care-ti zambeste fara rost intr-o dimineata cand, inca somnoros, te indrepti spre locul unde muncesti pentru nimic, pentru bucuriile marunte care-ti alimenteaza in fiecare luna speranta ca va fi mai bine. Eu... sau tu, suntem la fel, dar nu ne-o spunem niciodata si ne place sa ne credem diferiti,unici si uneori sfasietor de singuri. Poate ca nu avem aceleasi obiceiuri, poate ca nu avem aceleasi asteptari, dar nimic nu ma mai poate convinge ca intre peretii de lut ai fiintei noastre nu palpaie acelasi foc care ne va mistui in cele din urma.