Intre brate mele deschise se intinde o lume. Din palma stanga pana la incheietura mainii drepte tremura ca un elastic intins la maximum, tremura ca un gand niciodata rostit, vibreaza asemeni haosului ultimelor ore dintr-un sfarsit, exista ca o farama arcuita spre visare din toata constiinta mea obosita. Vad oamenii gonind cu ochii inchisi catre o destinatie la care, mergand incet sau alergand nebuni, tot am ajunge negresit. Vad oamenii temandu-se si inghitindu-si fricile pana la saturatie, ii aud expirandu-si durerile intr-un oftat asurzitor, ii simt infingandu-si unghiile in carne, dintii in buze sa-si acopere agonia sufletelor cu, cea mai usor suportabila, a trupului. Printre ei, si eu trec neobservat, imi port capul greu de ganduri, imi beau cafeaua in fiecare zi mai amara, imi apas ochii sa-mi para viata mai colorata, imi ling ranile si astept vindecarea schimband bolile intre ele. Tristetea mea nu e cu nimic mai deosebita decat a lor, a tuturor. Fericirea mea nu e mai coplesitoare decat a celor care niciodata nu au simtit-o, dar au jinduit-o cu demnitate. Sunt ca oricare altul, pot fi omul care-ti zambeste fara rost intr-o dimineata cand, inca somnoros, te indrepti spre locul unde muncesti pentru nimic, pentru bucuriile marunte care-ti alimenteaza in fiecare luna speranta ca va fi mai bine. Eu... sau tu, suntem la fel, dar nu ne-o spunem niciodata si ne place sa ne credem diferiti,unici si uneori sfasietor de singuri. Poate ca nu avem aceleasi obiceiuri, poate ca nu avem aceleasi asteptari, dar nimic nu ma mai poate convinge ca intre peretii de lut ai fiintei noastre nu palpaie acelasi foc care ne va mistui in cele din urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu